Ceasornicăria, meseria pe cale de dispariție

Vechile meserii dispar, încetul cu încetul, din viața cotidiană mult prea agitată. La Drobeta Turnu-Severin, găseai, înainte de anii '90, 30 de ceasornicari. Astazi, au ramas doar doi meseriași la care severinenii vin să își repare ceasurile. Victor Stancovici are pasiunea pentru ceasuri de când era mic.

“Încă de la o vârstă foarte fragedă, am avut o cazia să cunosc un vechi ceasornicar, care, din dorința de a avea un urmaș, mi-a dat indicații pentru aceată meserie. La 14 ani, am început cursurile la o școală profesională la Arad, după care m-am încadrat la Cooperativa Prestarea. Am fost foarte mulți, însă unii au renunțat pe parcurs. Îti trebuie multă atenție, răbdare. Trebuie să avansezi de la o zi la alta, deoarece ceasurile sunt într-o continuă dezvoltare.”

Acum, după zeci de ani de activitatea si de pasiune investită în nobila meserie, domnul Victor are clienții săi fideli. Profitul financiar nu este mare, însă satisfacția că duce tradiția mai departe este mai presus decât orice.

“Eu am 64 de ani, mai am puțin și ies la penise, însă cu drag am practicat această meserie. Dacă nu există atracție și plăcere, această meserie nu ee poate practica. Intenția mea este să mai rămân câțiva ani după pensionare. Este o meserie frumoasă, pe care o apreciez și vreau să o practic atâta timp cât sănătatea îmi va permite.” declară ceasornicarul Victor Stancovici

Marele regeret al domnului Victor este că nu a avut cui să lase moștenire pasiunea pentru cesuri, Aceeși dorință o avea și Dorin Ilinca, cel de-a doilea ceasornicar al orașului. După multe încercăi de a aduce ucenici, cărora să le lase moștenire meseria, Dorin a rămas pe cont propriu. De cum intri în atelierul lui Dorin, nu are cum să nu îți atragă atenția ticăitul pendulelor.  Meseriașul este singurul din oraș care repară astfel de ceasuri.

“Mi-a plăcut de mic această meserie. Am făcut o școală profesionlă la Arad, iar din '77 lucrez aici. Pentru mine, meseria asta este viața mea, Lucrez de 44 de ani și mai am puțin și ies la pensie, însă vreau să continui și după pensie. Volumul de lucru a scăzut, nu mai sunt atâtea ceasuri mecenice ca altă dată. Eu am avut mai mulți ucenici aici. Nu au rămas. Au plecat în străinătate. E mai migăloasă meseria și nici nu se câștigă așa bine.”

În lipsa unui salariu atractiv, tinerii nu se înghesuiesc să facă ucenicie, nici să învețe o meserie. Noile generaţii își îndreaptă pașii către facultăţi. Problema este și a statului român. Încă din 89, au dispărut toate școlile la care tinerii ar fi putut să prindă tainele ceasornicăriei. Așadar, lipsa de interes a statului român și goana tinerilor după o situație financiară cât mai bună sunt cheia sigură de dispariție a vechilor meșteșuguri, păstrate cu sfințenie, de înaintași.

Adauga comentariu